Lucrarile lui Steinhardt, scoase la lumina de colegul de puscarie clujean Virgil Bulat

13-08-2008
Scriitorul clujean Virgil Bulat si-a dedicat o mare parte din viata editarii operei parintelui Nicolae Steinhardt. A început deja publicarea operei complete a calugarului-filosof de la Rohia, si numai în acest an a reusit publicarea a cinci carti de autor ale acestuia, din totalul de douazeci si doua programate, plus alte câteva traduceriFost coleg de puscarie cu Steinhardt, Gherla, Virgil Bulat a împartasit contemporanilor, dupa eliberarea din 1964, o parte din nenumaratele momente traite în compania lui Nicolae Steinhardt. Suferintele sale, care s-au întins pe o perioada de circa sase ani, au fost numeroase: condamnat pentru doua capete de acuzare, la 12 si 18 ani de puscarie, Virgil Bulat a parcurs mai multe lagare si puscarii comuniste: Aiud, Galati, Stoenesti, Salcia si Gherla, timp de patru ani si jumatate.La Gherla l-a cunoscut pe calugarul si filosoful Nicolae Steinhardt, care-i va si schimba mult optica asupra vietii si caruia îi va dedica o importanta perioada din viata sa. „L-am cunoscut pe Nicu la Gherla, în 1959, exact în perioada când Goiciu, comandantul penitenciarului, spunea funesta fraza: Dumnezeul matii de bandit, ai sa alergi cu motocicleta prin gamela, dupa un fir de varza în ciorba“.Bulat spune ca se aflau, pe atunci, într-un regim crunt, dupa revolta „frontieristilor“ de la Gherla si înainte de retragerea trupelor sovietice de la noi, asa ca Gheorghe Gh. Dej dorea sa le arate rusilor cât de ferm tine în sah opozitia. De asemenea, pentru ca majoritatea detinutilor politici erau tarani, guvernul încerca, prin teroare, sa încheie procesul de colectivizare a agriculturii.Nicolae Steinhardt tocmai se calugarise în închisoarea Jilava si ajunsese la Gherla. Bulat l-a întâlnit într-o camera de convalescenta a Spitalului din Gherla, camera în care se aflau nu mai putin de 140 de detinuti. „Povestea fermecator si era extrem de solicitat în singura perioada în care era cu adevarat liniste, între opt si zece seara, când se dadea stingerea. Practic, pentru cei tineri, serile cu Steinhardt însemnau o adevarata universitate, pentru ca povestile sale porneau de la Rinocerii lui Camus pâna la Scaunele lui Ionescu sau pâna la piesele si romanele lui Sartre, Goetz von Berlichinghen sau Drumul libertatii. M-a întrebat odata doamna Hossu-Longin, realizatoarea emisiunii „Memorialul durerii“, de ce nu vreau sa rememorez acele timpuri într-o carte sau într-un film. I-am spus ca nu doresc sa retraiesc acei ani. Nu pot scrie convingator despre ceva fara a ma reintegra în atmosfera celor traite“, povesteste Bulat. Ma priveste intens, jucându-se cu rama ochelarilor, si-mi spune mottoul vietii sale, preluat din „Romanul lui Lucian Leuwen“: „Exista oameni pe lumea asta care, atunci când li se face o nedreptate, au prostia de a muri de durere. Ei bine, eu nu vreau sa am prostia de a muri de durere. Mi-a placut - si asta m-a ajutat sa rezist în viata - sa vad numai partea plina a paharului“.Minunea de la ultima suflareScriitorul clujean revine la prietenul si idolul sau de-o viata: „Pe atunci, Nicu Steinhardt era extrem de slab pentru ca era bolnav de TBC intestinal. O umbra de om, cu dese crize de lipotimie. Lesina des si trecea câte o jumatate de ora pâna sa-si revina. În ciuda bolii, postea miercurea si vinerea, iar lucrul acesta îl debiliza si mai mult. Cu un alt coleg de detentie adunam putinul lapte care ni se dadea si-l închegam, transformându-l într-un fel de brânza. Era singurul aliment pe care Nicu Steinhardt putea sa-l manânce. Atunci m-a poreclit Ossiander, de la celebrul personaj al lui Mc. Pherson. Si astfel am ramas, pentru vecie, în scrierile lui. Asa apar si în „Jurnalul fericirii“, pe care tot eu i l-am editat mai târziu, dupa eliberare“.Virgil Bulat mai spune ca s-a eliberat cu 3-4 luni mai repede decât prietenul sau, Steinhardt, iesind doar cu ultimul val de eliberari, în august. Relatia dintre cei doi s-a pastrat si dupa iesirea din penitenciar, iar din 1980 a început colaborarea sa cu Editura „Dacia“, care, practic, i-a publicat sau pregatit pentru publicare volumele antume, avându-l pe Virgil Bulat drept redactor de carte.„Ca sa întelegeti ce-a însemnat prietenia mea de circa patruzeci de ani cu el, trebuie sa stiti ca, de fiecare data când pornea spre Bucuresti, venea si la mine, la Cluj, unde statea aproximativ o saptamâna. Pendula între Rohia si Bucuresti de doua-trei ori pe an, pentru ca seful lui ierarhic, Iustinian Maramuresanul, îi daduse canon arhieresc sa continue cu scrierea eseurilor sale de critica literara. Sotia mea îl pacalea întotdeauna când venea la noi, dându-i supa strecurata cu carne de pui. Zicea ca-i de legume cu crutoane de pâine - si Nicu nu-si dadea seama. Ne învatase trucul acesta chiar Iustinian Maramuresanul, pentru ca Steinhardt era foarte încapatanat, când era vorba de post“, mai povesteste scriitorul clujean.De asemenea, Bulat ne descrie apoi o minune pe care a trait-o chiar în momentele când Steinhardt si-a dat ultima suflare. Se afla la Cluj, într-un local de lânga Editura „Dacia“, alaturi de poetul Bazil Gruia, a carui opera o îngrijea, de asemenea. „La un moment dat, vine vorba de prietenul nostru Nicu Steinhardt. Brusc, parca as fi intrat într-o ciudata transa, am început sa scriu, ca-ntr-un dicteu automat. În cincisprezece minute, poemul era deja gata. Am aflat însa, a doua zi, ca exact în momentele acelea prietenul meu îsi dadea ultima suflare, la spitalul din Baia Mare, dupa ce avusese o criza pe aeroportul din localitate. Poemul se numeste «Vânatoare de vis lânga manastire»“, mai spune Bulat.
Text de Sorin Grecu
www.gardianul.ro/transilvania/

POVESTEA CRIMINALULUI IN SERIE CARE A INSPAIMÂNTAT CLUJUL

29-08-2008
Iuliu Andrei este procurorul care a contribuit la prinderea „Omului cu ciocanul“, celebrul criminal în serie care a înspaimântat populatia Clujului anilor ’70. Iuliu Andrei pastreaza si acum, la aproape 35 de ani de la data producerii acelor evenimente, dosarul cumplitelor crime comise de fostul mecanic de locomotiva Romulus Veres. Andrei este cel care, împreuna cu colonelul Dumitru Ceacanica, legistul Eugen Pop si alti lucratori de militie, l-a descoperit pe temutul criminal. Victimele sceleratului au fost opt femei, cu vârste cuprinse între 8 si 82 de ani. Primele sapte omoruri si tentative de omor au fost comise în anul 1972. Femeile au fost lovite în cap cu un calapod metalic, apoi violate si în final incendiate - ele si locuintele unde acestea locuiau. A opta victima a fost o batrânica dintr-un alt cartier al Clujului, unde acesta se mutase în anul 1974. De aici i-a venit si sfârsitul „Omului cu ciocanul“, care a fost prins dupa aceasta ultima fapta.

Dupa capturarea criminalului, majoritatea locuitorilor Clujului, dar si autoritatile doreau sa-l vada pe „Omul cu ciocanul“ condamnat la pedeapsa capitala. Însa, realizând ca Romulus Veres este doar un bolnav psihic, procurorul Iuliu Andrei a cerut si a reusit sa obtina de la instanta trimiterea lui la Sanatoriul de Boli Psihice de la Borsa, din judetul Cluj. Acolo a si murit, în urma cu câtiva ani, unul dintre cei mai cunoscuti criminali în serie ai României din toate timpurile
Povestea celebrului criminal care a ingrozit Clujul anilor ’70, Romulus Veres, cel care a comis trei omoruri si alte cinci tentative de omor lovindu-si victimele, numai femei, în cap cu un calapod, a fost scoasa la lumina chiar de procurorul care l-a descoperit. La cei 85 de ani, fostul procuror clujean Iuliu Andrei se poate lauda cu o sanatate si o vitalitate de invidiat. Calatoreste prin întreaga lume, pe la congrese de specialitate sau pur si simplu de placere.
Este o celebritate în materie, fiind cunoscut, alaturi de Dumitru Ceacanica si de medicul legist Eugen Pop, drept cel care l-a capturat pe cumplitul „om cu ciocanul“, temutul criminal în serie care a cutremurat Clujul între anii 1972 si 1974 cu nu mai putin de 8 acte de criminalitate iesite din comun.Dr. Iuliu Andrei a fost procuror din 1952, înca din prima zi când s-a înfiintat Procuratura Generala a României. Criminalist a fost, însa, din 1955 pâna în anul 1983, când s-a pensionat. Ca un fapt divers, renumitul procuror se mândreste ca nu a fost niciodata membru de partid, fiind nepot si stranepot a 7 generatii de preoti, iar tatal sau a fost consilier la Curtea de Apel Cluj. „În toamna anului 1972, Clujul a fost zguduit de o serie de 7 infractiuni grave, toate îndreptate împotriva unor femei cu vârste cuprinse între 8 si 82 de ani: omoruri, tentative de omor, violuri, incendieri în serie comise de un autor cu identitate necunoscuta. Am lucrat la cazurile care terorizau deja Clujul, împreuna cu colonelul Dumitru Ceacanica, venit special de la Bucuresti, ca «sef al omorurilor» pe toata tara, cu medicul legist Pop Eugen si multi altii. La început eram o echipa de 300 de oameni, apoi, încetul cu încetul, pe masura ce timpul trecea si nu puteam solutiona cazul am ramas doar eu si cu Ceacanica“.Fostul procuror descrie modul in care se produceau agresiunile. „Criminalul navalea în locuinte peste femei atunci când îsi încuiau usa sau astepta ca ele sa iasa din casa, dupa care le ataca în casa scarilor. Le lovea în cap cu un calapod de pantofar, dupa care le viola si le incendia - pe ele si locuintele lor - atunci când ajungea într-una. A fost, însa, un caz în care o femeie ucisa si violata de el a fost aruncata în râul Nadas. Avea credinta, asa cum a si scris într-un jurnal gasit ulterior, dupa arestarea sa din 1974, ca focul sterge totul. Era diabolic. Niciodata n-am gasit un corp delict si nici urme, pentru ca nu lasa, efectiv, urme. În dementa lui era genial, proceda instinctiv asa, pentru ca incendiind cadavrele si locuintele, stergea, de fapt, urmele. Într-un an si jumatate am facut zeci de volume, de detalii ale faptelor sale, împreuna cu Ceacanica si am angrenat în cercetari 300 de oameni. Marele nostru succes a rezultat din munca de organizare facuta pentru prinderea lui Romulus Veres“, isi aminteste Iuliu Andrei.

Despre victimele „Omului cu ciocanul“, fostul procuror sustine ca nu le alegea niciodata, preferând femeile care se gaseau singure în locuinte. Cele 7 fapte au fost între lunile octombrie si decembrie 1972, oprindu-se brusc, pentru a mai aparea una în 1974, culmea, pe strada Ariesului din cartierul Gheorgheni. Celelalte fusesera facute numai în zona Garii.Mai târziu a fost dezlegata si aceasta enigma: criminalul locuise în Piata Garii pe parcursul celor 7 crime si s-a mutat apoi chiar într-un bloc cu zece etaje de pe strada Ariesului. Profesorul Iuliu Andrei sustine ca Romulus Veres a fost prins printr-o pura întâmplare: colonelul Ceacanica a vizitat într-un bloc turn de pe Ariesului un colonel de armata cu deviatii psihice si sexuale, pe care-l banuia ca ar fi putut fi criminalul de pe acea strada al femeii de 82 de ani Szilagzi Ilona. Aceasta fusese lovita cu calapodul în cap, apoi violata si în final aprinsa perna de sub cap. Previziunile nu i s-au adeverit si, suparat, colonelul a coborât scarile, furios, de la etajul al zecelea al blocului. Ajuns la etajul sapte, exact în fata apartamentului unde locuia Veres, acesta a întâlnit-o pe femeia de serviciu, pe care a întrebat-o daca nu cunoaste vreun „bolund“ în bloc. Aceasta i-a raspuns, spre marea sa surprindere: „Chiar în spatele dumneavoastra se afla unul“. Si a aratat spre apartamentul lui Romulus Veres.Colonelul a reusit pâna la urma, prin diverse tertipuri, sa ajunga sa i se deschida usa. A vazut cu surprindere, în antreu, prin crapatura usii, în timp ce vorbea cu Romulus Veres, o multime de cutii cu chibrituri. „Aici s-a dovedit geniul lui Ceacanica. Imediat i s-a aprins «flama» si, dupa câteva zile de filaj, a reusit sa-l aresteze. Dupa aceea am cerecetat locul timp de doua zile si doua nopti, pâna am gasit dovezile necesare sa fim siguri ca el e mult-cautatul criminal. Atunci am gasit si jurnalul sau, unde povestea ca este chinuit de doi «Satani», unul rau de tot, numit „Bere“, si altul mai binevoitor, „Puiu“. Povestea acolo cum îl obligau cei doi sa intre la diverse persoane si sa comita tot ce a comis“, mai povesteste profesorul.Observ pe fata profesorului o unda de nostalgie: „În sirul acela cumplit de agresiuni, o fetita de 8 ani a fost violata, lovita în cap si apoi aprinsa, împreuna cu casa, dar a scapat de moarte ca prin minune. Dupa ani mai multi ani m-a cautat si m-a invitat la nunta ei, la Arad. Am fost acolo cu mare placere si e una dintre cele mai mari satisfactii ale mele faptul ca fata aceea traieste si si-a refacut viata dupa acel cosmar“.Îmi arata dosarul „Omului cu ciocanul“, compus din mai multe volume, toate pline cu poze. Îmi arata victimele si ma îngrozesc. Acesta a fost cel care a terorizat Clujul acelor ani. Desi toti îl doreau condamnat la moarte, Iuliu Andrei si-a dat seama ca omul a fost un biet bolnav si a aplicat legea. „Omul cu ciocanul“ a murit în urma cu aproximativ un deceniu la Sanatoriul de boli psihice de la Borsa, judetul Cluj.
Text de Sorin Grecu
www.gardianul.ro/transilvania/

Clujeanul care a salvat viata lui Iuliu Maniu

18-08-2008
In primavara lui 1946, liderul taranist Iuliu Maniu trebuia sa treaca Somesul pe un pod plutitor la Dej, iar securistii îi organizasera asasinatul. Un tanar, Gabriel Satmar, a prins, din pura întâmplare, de stire si, alaturi de cativa prieteni, l-a aparat si salvat pe fostul prim-ministru al Romaniei.Gabriel Satmar a împlinit recent 84 de ani. Traieste de mai multi ani în Cluj-Napoca, fiind pensionat din anul 1985 ca fost revizor contabil la Uzina de Automobile Pitesti. Batrânelul se ocupa cât e ziua de lunga cu lecturile si cu dresajul porumbeilor de rasa. Încearca sa-si rescrie jurnalul, pentru ca notele vechi i-au fost înghitite de ape în casa parinteasca din Dej la una din inundatiile din secolul trecut. Se pregateste sa ne relateze o întâmplare care, daca s-ar fi petrecut mai devreme, ar fi influentat într-un mod greu de definit cursul istoriei postbelice. Este vorba de o încercare de asasinat a lui Iuliu Maniu din primavara lui 1946, cu câteva luni înainte de alegerile “libere” din toamna aceluiasi an. Maniu se îndrepta cu masina spre Cluj si trebuia sa treaca peste un pod plutitor ca sa intre în Dej. Gabriel Satmar, pe atunci tânar economist în cadrul cooperatiei, se afla, alaturi de alti patru colegi, la restaurantul “Elisabeta” din Dej, unde juca popice. În curtea de alaturi a remarcat, printr-un geam, o trupa de securisti si acoliti de-ai lor, confectionându-si, de zor, bâte si ciomege. Cel care-i coordona era însusi Nicolae Briceag, seful securitatii din judet. Îl cunostea din perioada când fusese coleg cu acesta la o croitorie. Dupa ce a ajuns seful Securitatii, Briceag a încercat sa-l racoleze, dar Satmar a refuzat cu hotarâre. În acele momente de la restaurantul “Elisabeta”, Satmar a surprins frânturi de discutii din care reiesea ca Iuliu Maniu va trece prin Dej si gasca securista intentiona sa-l asasineze, aruncându-l în Somes, cu masina si suita, când va ajunge pe bacul care traversa râul. Tanarul Satmar le-a spus atunci prietenilor sai: „~stia nu stiu ce-a facut Maniu pentru neamul nostru si ca datorita lui Ardealul e al nostru? Hai sa nu-i lasam sa-l înece!”, si a pornit în fuga spre podul aflat în apropiere. Pe drum a întâlnit alti trei colegi, care li s-au alaturat si ei. Între timp a aparut si gasca securista, care numara douazeci si unu de persoane, fata de cea a lui Satmar, de numai opt. Dupa circa o jumatate de ora a aparut masina lui Maniu, pe tarmul celalalt. În masina se aflau în fata soferul si un colonel de armata. În spate, langa marele om politic, se afla Gheorghe Pop, fost ministru in guvernul Maniu. În secunda când podarul a desfacut podul ca sa mearga dupa masina, securistii au încercat sa urce pe pod. Satmar si oamenii sai nu i-au lasat si a urmat o încaierare ca-n filme. Au reusit sa-i biruie pe securisti, desi erau cu mult mai numerosi decât ei, si i-au asigurat trecerea lui Maniu, fara probleme, peste râul Somes.
Salvarea lui Maniu, pata neagra din dosarul de cadreÎn aceeasi zi, noaptea pe la ora 0.00, a venit Securitatea si i-a arestat pe toti cei care participasera la salvarea lui Maniu. Venise chiar cumplitul sef al Securitatii de atunci, Briceag, precum si Iulius, ajutorul sau.Gabriel Satmar rememoreaza cu o unda de dispret pe chip: „Trebuie sa va spun ca Iulius asta era un derbedeu din Dej care a participat la Revolutia din Spania, pe timpul lui Franco. Când Revolutia a fost înabusita, acesta împreuna cu ceilalti ciraci, Teohari Georgescu, Ana Pauker si Vasile Luca, au fugit la Moscova. Iulius s-a întors în tara împreuna cu armatele sovietice. Purta uniforma militara, desi nu facea parte din nici o unitate. Briceag l-a luat imediat dupa aceea ca ajutor al sau la Securitate”. De atunci, Satmar a fost mereu arestat si tinut câteva zile la Securitate, dupa care era tuns la zero si eliberat. Cu greu a reusit, dupa ani de zile, prin propria lui capacitate, fara sa devina membru de partid, sa ajunga contabil-sef la Fabrica de Lapte din Dej. Întâmplarea de la podul plutitor a cântarit greu de tot în dosarul lui pâna la un eveniment petrecut târziu, prin 1980, când era deja revizor contabil la Uzina de Automobile Pitesti. Într-o zi l-a rugat pe directorul fabricii, care tinea mult la el, sa-l lase sa-si vada dosarul de cadre.„Norocul meu a fost ca mi-a permis sa sustrag vreo trei declaratii-delatiune ale unor fosti colegi de la Dej care scriau acolo, printre altele, ca am simpatizat Partidul National Taranesc si am fost arestat. Abia atunci, chiar înainte de pensie, dosarul meu a devenit alb si-au început sa curga si promovarile si aprecierile. Pâna atunci, parca eram un ciumat”, povesteste batrânelul.Podul de la Dej, locul in care securistii au impuscat 12 taraniPodul plutitor de la Dej a fost însa, peste numai câteva luni, în toamna lui 1946, imediat dupa alegerile trucate de catre comunisti, scena unei tragedii cumplite pentru poporul român. Nici acum nu se stie mai nimic despre executia a doisprezece tarani, ucisi fara mila de Securitate. Supravietuitorii evenimentului sustin ca e vorba de un numar mult mai mare de victime. În acea perioada, Satmar era deja militar la unitatea de artilerie de la Floresti, dar a aflat despre tragedie abia dupa ce s-a eliberat din armata.„Una dintre victime fusese o rudenie de-a mea, Vasile Botca, din Chiuiesti, împuscat atunci si mort dupa doua saptamâni. La podul Somesului s-au prezentat, ca sa treaca Somesul spre Dej, sute de tarani din satele Chiuiesti, Rugasesti si Casei. Urmau sa conteste asa-zisele alegeri libere câstigate de comunisti dupa ce-au fost schimbate, cu totul, urnele de vot”, isi aminteste batranul. Trupele de securitate i-au primit însa cu gloante si moarte.
Text: Sorin Grecu

www.gardianul.ro/transilvania/

La 86 de ani a fost «deportata» de niste escroci Intr-o coliba, dupa ce au sechestrat-o si i-au luat apartamentul din Cluj .

06-11-2008
Desi cei care au inselat-o pe batrana au înfundat puscaria, femeia nu a mai fost niciodata despagubita. Pentru a afla povestea, reporterii „Gardianul” au plecat sa se intalneasca cu batranica. Intram în localitatea Dretea, apartinatoare de comuna clujeana Manastireni, aflata la o distanta de aproximativ 45 km de Cluj-Napoca. O cautam pe Maria Voinoiu si suntem îndrumati sa o cautam într-o casa veche, minuscula, aflata lânga biserica. Ne primeste cu bucurie.În ciuda vârstei sale înaintate, 86 de ani, pastreaza înca un aer nobiliar, desi locuieste într-o încapere minuscula, care miroase insuportabil. Sustine ca ea si fiul sau, Alexandru, sunt ultimii descendenti din România ai baronilor Krupp, regii otelului din perioada celor doua razboaie mondiale, furnizorii Germaniei naziste, otel care a întretinut ani de zile masina de razboi.„Tatal meu, Adalbert, care a murit în anul 1960, era fiul lui Krupp Etelka, descendenta dintr-o parte a familiei ramase în Europa. Cealalta se mutase în Africa de Sud, unde avea mai multe mine de diamante. Bunicul meu, sotul lui Etelka, detinea o mina de aur în Baia Sprie, iar tata, prin 1944 - 1945, când se pregateau rusii sa puna mâna pe România, si-a ars toate actele care-i aratau originea, de frica sa nu-l trimita rusii într-un lagar din Siberia sau sa-l execute. Mai pastram patru servete albe, din pânza, cu blazonul familiei, cea mai mare valoare care ne-a mai ramas la ora actuala”, povesteste femeia.Intra pentru câteva secunde în casa si se întoarce, mândra, cu patru servete, toate cu un blazon inscriptionat pe ele. Insist sa ramânem pe cerdac, fiindca în casa nu putem intra, din cauza mirosului de igrasie, combinat cu cel de mâncare. O studiez din nou. Femeia e îmbracata, practic, în zdrente. Vine lânga noi si fiul sau Alexandru, cel cu care-si împarte acum încaperea strâmta, fara sa fi fost la curent, în urma cu patru ani, de capcana pe care escrocii i-o întinsesera mamei sale.
Rapita, sechestrata, «deportata»Femeia se asaza intr-un final si incepe sa-si spuna trista poveste. „Am locuit în Cluj, pe strada Bucegi nr. 9, apartamentul 26, la etajul V. Fusesem operata la picioare si nu mai puteam urca si coborî scarile, asa ca am anuntat pe unde am putut ca vreau sa-mi schimb apartamentul cu altul, aflat la parter. Am fost repede cautata de trei persoane, care mi-au promis ca îmi arata apartamentul dorit de mine. Si m-au dus cu un taxi pe strada Kovari nr. 1 A, o casa particulara, care mi-a placut. În alta zi, aceiasi indivizi au venit la mine acasa si m-au convins sa ies din nou cu ei. Dar de data asta m-au dus într-un hotel de lânga Gara Cluj, unde m-au sechestrat timp de 24 de ore”, mai spune batrana. Ea povesteste câtor presiuni a fost supusa pentru a le ceda apartamentul, dupa care a fost transportata direct la Dretea, la 45 kilometri de Cluj, fara ca macar fiul sa stie unde se afla.Baiatul a cautat-o o jumatate de an pâna s-o gaseasca, iar când a dat de ea, era deja prea târziu: casa apartinea deja escrocilor, care o fortasera pe batrâna sa semneze. Dupa un proces lung, escrocii au fost trimisi dupa gratii, acolo unde le era locul. Totodata justitia i-a obligat, în 2005, la plata a 800 milioane de lei, însa acestia nu au avut banii necesari. Asa ca femeia si baiatul ei au ramas definitiv fara apartamentul din Cluj. Îsi duc traiul acum într-un provizorat absolut, la Dretea, incapabili sa mai faca ceva. Reactia satenilorIntra în curte o vecina, care ne implora, de parca am fi vreo instanta capabila sa-i ajute material pe cei doi: „Daca ati putea sa le deschideti un cont sau macar sa-i obtineti baiatului o pensie, ca a muncit si el, ani de-a rândul. Aici traiesc mai mult din mila noastra, pentru ca sunt de la oras si nu se adapteaza nicicum. Daca s-ar gasi cineva s-o duca pe femeie într-un azil, sa locuiasca în conditii omenesti, ca asa nu stim cât o mai duce. Ni se rupe inima, pur si simplu, de mila ei si a baiatului.”Revine, cu hotarâre, Maria: „Nu mi-a fost atât de greu nici în timpul razboiului, dupa ce nemtii mi-au pus pusca în dreptul inimii si m-au amenintat ca ma omoara. Atunci am dus, în lagarul de la Dej, mâncare unor prieteni evrei, familia Bernard. La ei lucrase cumnatul meu si ne-am gândit, eu si cu bunica, sa-i ajutam cu niste mâncare. Însa gestul nostru era sa ne coste scump, chiar viata. Acum nici nu mai stiu ce sa fac. În orice caz, îmi doresc înapoi locuinta din Cluj, care mi-a fost luata dupa ce-am fost înselata, rapita si sechestrata. Autoritatile spun ca escrocii si-au facut pedeapsa, însa noi, dupa cum vedeti, am ramas fara nimic”.
Text Sorin Grecu

www.gardianul.ro/transilvania/

Colinde ( Cluj, 22.12.2008)

RAMELE CFR DAU CHIX
Ce a fost modern in transporturile din Franta, in anii 1970 , corespunde nevoilor din Romania a anilor 2008 ?.


Este vorba de acele rame despre care s-au mai scris articole dupa ce au fost aduse in anul 2006. In 2006 in luna iulie, CFR, in urma unei licitatii, a achizitionat 40 de rame. Aceste trenuri au fost achizitionate de la SNFC, tip Z6100 si de la CFL, tip 250 si 260 si au fost supuse unor modernizari si modificari la Remarul 16 Februrie Cluj, fiind folosite ca trenuri de persoane. O rama de 6 vagoane construita de Electroputere a fost in faza de prototip din 1990, dar nu a intrat in serviciu deoarece a avut probleme cu franele si motorul in timpul testarii inintiale.
Constructorii acestor rame sunt Alstom Carel si Fouche. Ramele au 615 KW putere, automotor din inox folosit pentru trenurile de periferie de SNCF si CFL, transformate si modernizate de Remarul 16 Februarie Cluj pentru a functiona ca trenuri Personal. Viteza maxima pe care o pot atinge aceste trenuri este de 120 km/h iar anii constructiei, un fapt destul de ingrijorator, sunt 1965-1970.
In data de 27 decembrie 2008 am plecat din Unirea Halta cu destinatia Cluj-Napoca cu una dintre aceste rame. Trenul venea de la Teius si avea ultima statie Cluj-Napoca, avand numarul P3089. A fost pentru prima data cand am vazut acest fel de tren numit rama. Nu este compartimentat, inauntru este luminat, foarte calduros, scaunele sunt foarte comode si, fiind Craciunul, in tot trenul, dotat boxe, se auzeau colinde. Trebuia sa ajunga in Cluj-Napoca la ora 16.09, dar la numai un minut dupa ce a parasit statia Dezmir, s-a oprit pur si simplu. Nimeni nu stia ce s-a intamplat pana cand din cabina a iesit conductorul, adica seful trenului, alergand. Alergatul conductorului a durat circa 30 de minute, constand in mai multe ture facute dintr-un capat in celalat al trenului. In acest timp il filmam. Dupa ce a observat ca este filmat s-a dat jos din tren si a inceput sa fuga pe langa tren. La un moment dat s-a intors in tren si un pasager i-a adresat o intrebare : “Ce se intamplat ?”. Raspunsul a fost unul foarte simplu si scurt pe care oricine il putea da : “Nu stiu”. Dupa acest raspuns penibil, personalul CFR aflat in tren, 4 persoane la numar, s-a adunat in cabina din fata trenului. Au inceput sa se auda mai multe comentarii printre calatori, comentarii hazlii, potrivinte situatiei de fata, penibila dealtfel, dar cu totul in spiritul romanesc. La un moment dat un domn se ridica si ii intreaba pe cei patru angajati de ce stau toti patru, aproape unul peste celalalt, in cabina , incearca sa faca contragreutate sa porneasca trenul ? sau, daca instructiunile trenului sunt in ultimul vagon, conductorul le citeste, apoi o ia la goana sa le aplice in fata,la locomotiva, momente in care pasagerii s-au distrat copios. Remarcabil spirit umoristic, tinand cont de faptul ca deja trenul era oprit de circa 50 de minute. Dupa aceaste glume si multe altele, apare controlorul trenului si ne anunta victorios ca a fost trimisa o locomotive de la Cluj sa ne remorcheze. Am incercat sa aflu cum se numeste seful trenului, acela care alerga dintr-o parte in alta, dar fara succes. Controlorul a refuzat sa-mi spuna, la fel s-a intamplat si cu celelalte intrebari care i le-am adresat incercand sa aflu de unde provin aceste trenuri. Lipsa de comunicare a personalului trenului a fost totala. Dupa o ora de la oprirea trenului apare locomotiva de la Cluj si remorcheaza trenul stricat. Pana in statia Cluj-Napoca acesta a mai facut 30 de minute mergand foarte incet probabil sa nu cumva sa se mai intample vreao avarie. Trenul a ajuns in gara Cluj-Napoca la ora 17.47 adica cu 1 ora si 38 de minute intarziere. Evident, nu sutem in Japonia.

Text : Horea Prica.

Conductorul intervine

Locomotiva salvatoare

Conductorul intervine ,,discret,,.

PLUGUSORUL, intre blocurile din cartierul Grigorescu, Cluj-Napoca, 30.12.2008.

DIMINETILE LA SULINA ( Fotoreportaj in Almanahul Flacara 2009 ).

Cateva portrete si imagini ale unui loc plin de mister si farmec atat de apropiat de suflet, atat de vecin cu basmul. Locul unde nu s-a intampla nimic si in care , paradoxal, se intampla mereu cate ceva.