13-08-2008
Scriitorul clujean Virgil Bulat si-a dedicat o mare parte din viata editarii operei parintelui Nicolae Steinhardt. A început deja publicarea operei complete a calugarului-filosof de la Rohia, si numai în acest an a reusit publicarea a cinci carti de autor ale acestuia, din totalul de douazeci si doua programate, plus alte câteva traduceriFost coleg de puscarie cu Steinhardt, Gherla, Virgil Bulat a împartasit contemporanilor, dupa eliberarea din 1964, o parte din nenumaratele momente traite în compania lui Nicolae Steinhardt. Suferintele sale, care s-au întins pe o perioada de circa sase ani, au fost numeroase: condamnat pentru doua capete de acuzare, la 12 si 18 ani de puscarie, Virgil Bulat a parcurs mai multe lagare si puscarii comuniste: Aiud, Galati, Stoenesti, Salcia si Gherla, timp de patru ani si jumatate.La Gherla l-a cunoscut pe calugarul si filosoful Nicolae Steinhardt, care-i va si schimba mult optica asupra vietii si caruia îi va dedica o importanta perioada din viata sa. „L-am cunoscut pe Nicu la Gherla, în 1959, exact în perioada când Goiciu, comandantul penitenciarului, spunea funesta fraza: Dumnezeul matii de bandit, ai sa alergi cu motocicleta prin gamela, dupa un fir de varza în ciorba“.Bulat spune ca se aflau, pe atunci, într-un regim crunt, dupa revolta „frontieristilor“ de la Gherla si înainte de retragerea trupelor sovietice de la noi, asa ca Gheorghe Gh. Dej dorea sa le arate rusilor cât de ferm tine în sah opozitia. De asemenea, pentru ca majoritatea detinutilor politici erau tarani, guvernul încerca, prin teroare, sa încheie procesul de colectivizare a agriculturii.Nicolae Steinhardt tocmai se calugarise în închisoarea Jilava si ajunsese la Gherla. Bulat l-a întâlnit într-o camera de convalescenta a Spitalului din Gherla, camera în care se aflau nu mai putin de 140 de detinuti. „Povestea fermecator si era extrem de solicitat în singura perioada în care era cu adevarat liniste, între opt si zece seara, când se dadea stingerea. Practic, pentru cei tineri, serile cu Steinhardt însemnau o adevarata universitate, pentru ca povestile sale porneau de la Rinocerii lui Camus pâna la Scaunele lui Ionescu sau pâna la piesele si romanele lui Sartre, Goetz von Berlichinghen sau Drumul libertatii. M-a întrebat odata doamna Hossu-Longin, realizatoarea emisiunii „Memorialul durerii“, de ce nu vreau sa rememorez acele timpuri într-o carte sau într-un film. I-am spus ca nu doresc sa retraiesc acei ani. Nu pot scrie convingator despre ceva fara a ma reintegra în atmosfera celor traite“, povesteste Bulat. Ma priveste intens, jucându-se cu rama ochelarilor, si-mi spune mottoul vietii sale, preluat din „Romanul lui Lucian Leuwen“: „Exista oameni pe lumea asta care, atunci când li se face o nedreptate, au prostia de a muri de durere. Ei bine, eu nu vreau sa am prostia de a muri de durere. Mi-a placut - si asta m-a ajutat sa rezist în viata - sa vad numai partea plina a paharului“.Minunea de la ultima suflareScriitorul clujean revine la prietenul si idolul sau de-o viata: „Pe atunci, Nicu Steinhardt era extrem de slab pentru ca era bolnav de TBC intestinal. O umbra de om, cu dese crize de lipotimie. Lesina des si trecea câte o jumatate de ora pâna sa-si revina. În ciuda bolii, postea miercurea si vinerea, iar lucrul acesta îl debiliza si mai mult. Cu un alt coleg de detentie adunam putinul lapte care ni se dadea si-l închegam, transformându-l într-un fel de brânza. Era singurul aliment pe care Nicu Steinhardt putea sa-l manânce. Atunci m-a poreclit Ossiander, de la celebrul personaj al lui Mc. Pherson. Si astfel am ramas, pentru vecie, în scrierile lui. Asa apar si în „Jurnalul fericirii“, pe care tot eu i l-am editat mai târziu, dupa eliberare“.Virgil Bulat mai spune ca s-a eliberat cu 3-4 luni mai repede decât prietenul sau, Steinhardt, iesind doar cu ultimul val de eliberari, în august. Relatia dintre cei doi s-a pastrat si dupa iesirea din penitenciar, iar din 1980 a început colaborarea sa cu Editura „Dacia“, care, practic, i-a publicat sau pregatit pentru publicare volumele antume, avându-l pe Virgil Bulat drept redactor de carte.„Ca sa întelegeti ce-a însemnat prietenia mea de circa patruzeci de ani cu el, trebuie sa stiti ca, de fiecare data când pornea spre Bucuresti, venea si la mine, la Cluj, unde statea aproximativ o saptamâna. Pendula între Rohia si Bucuresti de doua-trei ori pe an, pentru ca seful lui ierarhic, Iustinian Maramuresanul, îi daduse canon arhieresc sa continue cu scrierea eseurilor sale de critica literara. Sotia mea îl pacalea întotdeauna când venea la noi, dându-i supa strecurata cu carne de pui. Zicea ca-i de legume cu crutoane de pâine - si Nicu nu-si dadea seama. Ne învatase trucul acesta chiar Iustinian Maramuresanul, pentru ca Steinhardt era foarte încapatanat, când era vorba de post“, mai povesteste scriitorul clujean.De asemenea, Bulat ne descrie apoi o minune pe care a trait-o chiar în momentele când Steinhardt si-a dat ultima suflare. Se afla la Cluj, într-un local de lânga Editura „Dacia“, alaturi de poetul Bazil Gruia, a carui opera o îngrijea, de asemenea. „La un moment dat, vine vorba de prietenul nostru Nicu Steinhardt. Brusc, parca as fi intrat într-o ciudata transa, am început sa scriu, ca-ntr-un dicteu automat. În cincisprezece minute, poemul era deja gata. Am aflat însa, a doua zi, ca exact în momentele acelea prietenul meu îsi dadea ultima suflare, la spitalul din Baia Mare, dupa ce avusese o criza pe aeroportul din localitate. Poemul se numeste «Vânatoare de vis lânga manastire»“, mai spune Bulat.
Text de Sorin Grecu
www.gardianul.ro/transilvania/
Scriitorul clujean Virgil Bulat si-a dedicat o mare parte din viata editarii operei parintelui Nicolae Steinhardt. A început deja publicarea operei complete a calugarului-filosof de la Rohia, si numai în acest an a reusit publicarea a cinci carti de autor ale acestuia, din totalul de douazeci si doua programate, plus alte câteva traduceriFost coleg de puscarie cu Steinhardt, Gherla, Virgil Bulat a împartasit contemporanilor, dupa eliberarea din 1964, o parte din nenumaratele momente traite în compania lui Nicolae Steinhardt. Suferintele sale, care s-au întins pe o perioada de circa sase ani, au fost numeroase: condamnat pentru doua capete de acuzare, la 12 si 18 ani de puscarie, Virgil Bulat a parcurs mai multe lagare si puscarii comuniste: Aiud, Galati, Stoenesti, Salcia si Gherla, timp de patru ani si jumatate.La Gherla l-a cunoscut pe calugarul si filosoful Nicolae Steinhardt, care-i va si schimba mult optica asupra vietii si caruia îi va dedica o importanta perioada din viata sa. „L-am cunoscut pe Nicu la Gherla, în 1959, exact în perioada când Goiciu, comandantul penitenciarului, spunea funesta fraza: Dumnezeul matii de bandit, ai sa alergi cu motocicleta prin gamela, dupa un fir de varza în ciorba“.Bulat spune ca se aflau, pe atunci, într-un regim crunt, dupa revolta „frontieristilor“ de la Gherla si înainte de retragerea trupelor sovietice de la noi, asa ca Gheorghe Gh. Dej dorea sa le arate rusilor cât de ferm tine în sah opozitia. De asemenea, pentru ca majoritatea detinutilor politici erau tarani, guvernul încerca, prin teroare, sa încheie procesul de colectivizare a agriculturii.Nicolae Steinhardt tocmai se calugarise în închisoarea Jilava si ajunsese la Gherla. Bulat l-a întâlnit într-o camera de convalescenta a Spitalului din Gherla, camera în care se aflau nu mai putin de 140 de detinuti. „Povestea fermecator si era extrem de solicitat în singura perioada în care era cu adevarat liniste, între opt si zece seara, când se dadea stingerea. Practic, pentru cei tineri, serile cu Steinhardt însemnau o adevarata universitate, pentru ca povestile sale porneau de la Rinocerii lui Camus pâna la Scaunele lui Ionescu sau pâna la piesele si romanele lui Sartre, Goetz von Berlichinghen sau Drumul libertatii. M-a întrebat odata doamna Hossu-Longin, realizatoarea emisiunii „Memorialul durerii“, de ce nu vreau sa rememorez acele timpuri într-o carte sau într-un film. I-am spus ca nu doresc sa retraiesc acei ani. Nu pot scrie convingator despre ceva fara a ma reintegra în atmosfera celor traite“, povesteste Bulat. Ma priveste intens, jucându-se cu rama ochelarilor, si-mi spune mottoul vietii sale, preluat din „Romanul lui Lucian Leuwen“: „Exista oameni pe lumea asta care, atunci când li se face o nedreptate, au prostia de a muri de durere. Ei bine, eu nu vreau sa am prostia de a muri de durere. Mi-a placut - si asta m-a ajutat sa rezist în viata - sa vad numai partea plina a paharului“.Minunea de la ultima suflareScriitorul clujean revine la prietenul si idolul sau de-o viata: „Pe atunci, Nicu Steinhardt era extrem de slab pentru ca era bolnav de TBC intestinal. O umbra de om, cu dese crize de lipotimie. Lesina des si trecea câte o jumatate de ora pâna sa-si revina. În ciuda bolii, postea miercurea si vinerea, iar lucrul acesta îl debiliza si mai mult. Cu un alt coleg de detentie adunam putinul lapte care ni se dadea si-l închegam, transformându-l într-un fel de brânza. Era singurul aliment pe care Nicu Steinhardt putea sa-l manânce. Atunci m-a poreclit Ossiander, de la celebrul personaj al lui Mc. Pherson. Si astfel am ramas, pentru vecie, în scrierile lui. Asa apar si în „Jurnalul fericirii“, pe care tot eu i l-am editat mai târziu, dupa eliberare“.Virgil Bulat mai spune ca s-a eliberat cu 3-4 luni mai repede decât prietenul sau, Steinhardt, iesind doar cu ultimul val de eliberari, în august. Relatia dintre cei doi s-a pastrat si dupa iesirea din penitenciar, iar din 1980 a început colaborarea sa cu Editura „Dacia“, care, practic, i-a publicat sau pregatit pentru publicare volumele antume, avându-l pe Virgil Bulat drept redactor de carte.„Ca sa întelegeti ce-a însemnat prietenia mea de circa patruzeci de ani cu el, trebuie sa stiti ca, de fiecare data când pornea spre Bucuresti, venea si la mine, la Cluj, unde statea aproximativ o saptamâna. Pendula între Rohia si Bucuresti de doua-trei ori pe an, pentru ca seful lui ierarhic, Iustinian Maramuresanul, îi daduse canon arhieresc sa continue cu scrierea eseurilor sale de critica literara. Sotia mea îl pacalea întotdeauna când venea la noi, dându-i supa strecurata cu carne de pui. Zicea ca-i de legume cu crutoane de pâine - si Nicu nu-si dadea seama. Ne învatase trucul acesta chiar Iustinian Maramuresanul, pentru ca Steinhardt era foarte încapatanat, când era vorba de post“, mai povesteste scriitorul clujean.De asemenea, Bulat ne descrie apoi o minune pe care a trait-o chiar în momentele când Steinhardt si-a dat ultima suflare. Se afla la Cluj, într-un local de lânga Editura „Dacia“, alaturi de poetul Bazil Gruia, a carui opera o îngrijea, de asemenea. „La un moment dat, vine vorba de prietenul nostru Nicu Steinhardt. Brusc, parca as fi intrat într-o ciudata transa, am început sa scriu, ca-ntr-un dicteu automat. În cincisprezece minute, poemul era deja gata. Am aflat însa, a doua zi, ca exact în momentele acelea prietenul meu îsi dadea ultima suflare, la spitalul din Baia Mare, dupa ce avusese o criza pe aeroportul din localitate. Poemul se numeste «Vânatoare de vis lânga manastire»“, mai spune Bulat.
Text de Sorin Grecu
www.gardianul.ro/transilvania/
++001.jpg)
